Povestile Tulcei (XII)
Scris de EU divers   
joi, 02 februarie 2012
Centrul EU divers vă propune un tur săptămânal prin istoria oraşului, printre evenimentele care l-au marcat, personalităţile pe care le-a găzduit şi prin atmosfera de odinioară a acestor locuri.
Italienii
 

    Deşi au constituit o comunitate mai semnificativă în judeţ decât în municipiu, spunem totuşi câteva vorbe şi despre coloniştii italieni din zonă.
    Când şi cum s-au stabilit italienii în Dobrogea? Păi pe la 1880, când la ei în ţară se întâmpla cam ce se întâmplă acuma la noi, adică italienii plecau în masă în alte ţări în căutare de locuri de muncă. Dacă noi am luat majoritar drumul apusului, ei au luat-o îndeosebi spre nord, spre Germania şi ţările scandinave, mai bogate la acea vreme, dar şi peste ocean, în America.
    La acea vreme, România stătea binişor economic, îşi câştigase independenţa, anexase Dobrogea şi era mult de muncă în zonă: la canalul şi portul Sulina, portul Constanţa, podul de Cernavodă şi alte edificii. Pentru toate acestea, era nevoie de specialişti şi în primul rând de muncitori care să exploateze piatra de construcţie din carierele din Dobrogea. Astfel sosesc şi se stabilesc la Iacobdeal şi Cernavodă primii muncitori italieni, constructori şi cioplitori în piatră. Al doilea val masiv de imigranţi italieni, cu specialităţi mai diverse decât în primul val, a fost pe la ‘85 – ‘90, stabilindu-se în coloniile de la Greci, Turcoaia, Măcin, Cataloi, Sulina, Tulcea. 
     La început, italienii avea aşa-zisul statut de „paşaportari”, adică se întorceau sezonier la familiile lor rămase în ţară, dar cu timpul, şi-au adus familiile lor  în Dobrogea, unde au căpătat proprietăţi şi au rămas atâta timp cât au mers treburile. Într-un număr mai mare au rămas în localitatea Greci, pe când la Tulcea, conform ultimului recensământ erau doar 25 persoane de etnie italiană.

Ruşii-lipoveni
      Dacă alte naţii iau calea pribegiei mai mult din motive economice, de prosperitate, la ruşii-lipoveni motivul este altul: prigoana religioasă. Ei nu recunosc modificările impuse de Sinodul Bisericii Ruse din 1667, păstrând vechea credinţă („staraia vera”) chiar dacă pentru asta trebuie să se refugieze la graniţele Imperiului Rus. Aşa ajung „staroverii” sau „starobreadţî” (după cum sunt cunoscuţi în lume) nu numai în Dobrogea, ci şi în Ţările Baltice, Polonia, Bulgaria, Turcia, dar şi în Asia şi America.
    În Tulcea, lipovenii (denumire controversată, cu multe variante explicative) se aşează în număr mare (şi în trecut şi în prezent fiind cam cea mai numeroasă comunitate etnică) la extremităţile de est şi vest ale oraşului, în apropierea Dunării. Cele două mahalale întemeiate se păstrează într-o bună măsură şi în zilele noastre: pe Dealul Comorovca, în jurul Bisericii Sf. Ioan Teologul (1868) şi pe Dealul Monumentului, unde sunt două biserici de rit vechi: Sf. Paraschiva (1856) şi una mai recentă, Înălţarea Domnului (1921). Sunt două biserici, una pentru fiecare din cele două grupări ale lipovenilor: cu popă (popovţî) şi fără popă (bezpopovţî).
     Dacă cumva aici v-am pierdut, lămurim imediat: undeva, după migrarea din Rusia, lipovenii au rămas fără arhierei şi cu preoţi foarte puţini, astfel că au avut de ales între a-i accepta pe preoţii fugari din Rusia, iar din 1846 pe preoţii ierarhiei întemeiate de lipoveni la Fântâna Albă sau a nu-i accepta şi a rămâne ca atare până-n 1990, când au acceptat şi „bezpopovţî” ierarhia de Novozâbkov din Rusia.
    Foarte interesant de citit pentru etnicii ruşi-lipoveni (şi nu numai) este Letopiseţul Tulcean (un fel de jurnal al comunităţii lipovenilor din Tulcea în perioada 1846 – 1959) scris de Vasili Poliektovici Aleksandrov, fiul arhitectului Poliekt Aleksandrov, cel care a întocmit proiectul spitalului de pe Calea Gloriei şi al celui de boli infecţioase din Babadag. Interesant pentru că surprinde viaţa comunităţii cu grijile ei, relaţiile cu statul şi cum se raportau la cerinţele lui (vaccinuri, şcoli, evidenţa populaţiei), intenţiile de emigrare în alte teritorii, căutarea de preoţi, educarea copiilor şi altele.

Consulate străine la Tulcea
    La atâtea naţii (despre care am vorbit şi vom mai vorbi)  se mai adăuga într-o vreme o altă categorie aparte în tabloul pestriţ al Tulcei şi anume diplomaţii străini, reprezentanţi ai ţărilor străine care şi-au deschis, după războiul Crimeei, consulate la Tulcea. E vorba de Rusia, Austria, Franţa, Anglia, S.U.A, Italia, Grecia, Olanda şi,  să nu vă mire, şi de România.
    De unde până unde consulate străine la Tulcea? Pentru că Tulcea era cel mai prosper oraş din Dobrogea Turcească, unde mai marile sau mai micile puteri aveau interese, îndeosebi circulaţia vaselor comerciale pe Dunăre.  Din păcate pentru noi, n-au rămas aşa multe informaţii despre unde erau localizate consulatele străine din Tulcea. Ştim câte ceva doar despre trei din ele.
    Consulatul rus era undeva pe strada Victoriei, colt cu str. Carpaţi (exact care clădire nu am reuşit să aflăm), unde a funcţionat până în 1916. Fostul sediu al Consulatului Austriac, menţionat ca atare la 1864, se mai păstrează încă pe strada 9 Mai (fostă Paul Stătescu – personalitate a oraşului, despre care poate vom avea ocazia să vorbim).
    Clădirea, monument istoric, este unică pentru peisajul tulcean, pentru că îmbină stilul arhitectural germanic cu cel popular orăşenesc dobrogean. Tulcenii o cunosc mai ales sub denumirea de „Casa Elveţiană”, dar puţini ştiu că într-o vreme i se spunea şi „Casa cu păpuşi”.  Asta pentru că intrarea principală în clădire (nu cea de azi, dinspre 9 Mai, ci dinspre Calea Gloriei) era precedată de o alee cu trepte şi statui pe margini. Ulterior, au fost construite clădirile de mai jos, curtea restrânsă şi intrarea în clădire redirecţionată în lateral. Înainte de a fi retrocedată moştenitorilor, a adăpostit Biblioteca Institutului de Cercetări Eco-Muzeale, iar acum pare-mi-se are un nou proprietar.

    Deşi monument istoric (sau poate tocmai de aia), clădirea se află într-o stare jalnică (geamuri sparte, bălării în curte) nedemnă de valoarea ei şi care i-a atras o nouă denumire, tristă: „Casa Bântuită”.
    După anexarea Dobrogei la România, turcii îşi deschid şi ei un consulat în Tulcea devenită românească, pe Calea Gloriei, aproape de vechiul centru administrativ turcesc. Clădirea monument istoric, deşi acum neglijată  şi degradată, se vede de departe că este una deosebită ca şi arhitectură. Despre Consulatul Turcesc însă nici un indiciu pe nicăieri: la parter găsim „reparaţii frigidere”, iar în amintirea tulcenilor, a rămas mai ales ca şi Bufetul „Cireşica”.
    Dintre diplomaţii prezenţi la Tulcea, trei s-au remarcat în mod deosebit: austriacul Pertazzi, englezul Gordon – celebrul explorator al Africii şi francezul Emile Langle – un mare prieten al românilor, care a intervenit în cel puţin două episoade în viaţa comunităţii, odată salvând întreg oraşul de la bombardament şi altădată sprijinind înălţarea actualei catedrale din Tulcea, ambele episoade relatate anterior, în alte numere ale cotidianului.
Pagină realizată de Lidia Vişan - Centrul EU divers Tulcea